mihailesti

Stiam de turnul de la Mihailesti de ceva timp, insa nu reusisem sa ajung pana la el. Sambata trecuta am mers pana la capatul tramvaiului 40 si de-acolo am luat-o pe jos, de-a lungul Autostrazii Soarelui, pana am ajuns in comuna.






















Era deja ora 17 cand am ajuns acolo. Satul era strabatut de vreo cateva persoane care indiferent de varsta sau de sex ne priveau cu cea mai evidenta suspiciune. Ma obisnuisem cu asta inca din Chitila, cand ne plimbam pe strazile micii asezari feroviare din jurul depoului si lumea ne lua la intrebari, nedumerita. Sunteti de la primarie? De ce faceti poze? Explicatiile reale ar fi parut niste fantasme pentru acesti oameni.















Oricum ar fi fost, i-am lasat in urma pe barbatii iesiti in poarta care priveau perplecsi in lungul drumului si pe femeile ratacite prin sat, care priveau holbandu-se dupa straini. Am dat tarcoale turnului pe niste ulite care nu duceau in mod evident nicaieri. Miscarile noastre haotice trezeau din ce in ce mai mult interes in satul in care cei cativa oameni care se stiau cu totii intre ei erau raspanditi la fiecare suta de metri.

Pana la urma mi-am adunat curaj si m-am apropiat de poarta in spatele careia se afla gradina din care rasarea turnul de apa. Ca si in comuna Catelu, turnul de apa era in curtea unui proprietar particular. Ma gandeam ca am ajuns pana acolo fara sa am acces la baza turnului si ma pregateam sa plec, cand o vecina mi-a spus sa sun la poarta sau sa strig dupa doamna Mitza.

Am strigat dupa Mitza, doamna a aparut in poarta iar eu i-am explicat timid ca as vrea sa fac niste poze turnului. In mod neasteptat, femeia mi-a raspuns razand ca pot sa intru daca vreau, nu e nici o problema. Buimacit, am trecut pe sub galeria de vitza si am ajuns la baza turnului unde topaia un rotweiller in spatele unui gard de sarma.















Dupa ce am facut cateva poze m-am sfatuit cu sonic si am intrebat-o pe doamna daca nu ne lasa sa ne suim in turn. Nu s-a facut verde la fata, doar a ezitat un pic. Si ne-a lasat sa ne suim pe scara plina de gainat de porumbel.















M-am mai suit intr-un turn de apa anul asta, la Suveica. Insa in camera superioara scara ce trecea prin interiorul rezervorului fusese smulsa, asa ca nu am putut sa ma sui pana pe acoperis. De data asta turnul era intact, toate tevile de alimentare erau acolo, asa ca dupa ce mi-am tras un pic rasuflarea am mers mai departe.

Sa te sui intr-un turn de apa poate fi obositor din punct de vedere fizic, mai ales daca are o inaltime foarte mare. Si cel din Mihailesti e foarte inalt, desi nu e diferit ca forma decat alte turnuri comuniste din oras. Sa te sui pe o scara verticala pret de vreo 9-10 etaje poate fi extenuant. Iar in camera superioara te asteapta vreo cateva zeci de porumbei care toti ies speriati prin aceleasi orificii inguste cand te vad.















In interior turnul e ca un tub subteran si nu prea ai de multe ori impresia de inaltime, in afara de momentul in care ajungi sa privesti pe micile ferestre din camera superioara. Daca privesti in sus poti vedea cerul, decupat de orificiul patrat din tavanul turnului.















Eram deja foarte obosit cand am ajuns pe acoperis. Insa aerul curat si vederea panoramica m-au captivat. Tinandu-ma inca strans de barele scarii de fier, am privit din varful turnului satul asezat cuminte pe orizontala. Orasul se vedea la orizont, un obiect hibrid compus dintr-o autostrada, din niste schele de electricitate, din niste furnale si din cateva fabrici.






















Privind orasul dispre Glina am avut impresia ca ma uit la unul dintre peisajele industriale de realism socialist pictate inainte de '89. Industria modelase peisajul intr-un mod ireversibil. Am incercat sa ma uit si in alta parte, am facut chiar si cateva poze, insa nu a iesit niciuna. Mainile imi tremurau de la efort si camera fusese setata pentru interior.















Dupa un timp doamna Mitza a venit sa intrebe ce facem si ne-am pregatit sa coboram. A fost mai usor decat la urcare si am ajuns jos destul de repede.















Fii doamnei iesisera din barlog. Manelele erau date la maxim in taxiul parcat in curte cand unul din ei m-a intrebat cu un chip intunecat ce caut in turn. I-am raspuns ceva, dar nu m-am straduit prea tare. Eram prea fericit ca sa ii mai spun ceva sau sa incerc sa ii explic. Iesind din curtea ei, i-am multimit doamnei care inca zambea intelegatoare si mi-am vazut de drum.